luni, 19 martie 2012

Viata cuvintelor

Limba ne surprinde cu evoluții neașteptate, asocieri inedite și creații expresive. Nu este întotdeauna previzibil care este „traseul” unui termen și ce realități ajunge să desemneze. Profund ludic, mereu în „mișcare”, limbajul argotic stă mărturie acestei afirmații.

Cartea lingvistei Rodica Zafiu, apărută în colecția Viața cuvintelor a editurii Humanitas, prezintă, într-un mod incitant și accesibil oricărui cititor, formarea și evoluția argoului românesc. Interesul pentru abordarea acestui subiect se explică atât prin curiozitatea de a analiza „o zonă” insuficient investigată a vocabularului românesc, cât și prin plăcerea de explorare a „posibilităților ludice și estetice ale limbii”, pe care limbajul argotic le ilustrează.
 
Volumul cuprinde două secțiuni ample: o secțiune istorică, de conturare și definire a argoului românesc și a interferențelor cu alte limbaje, și o lista de termeni argotici, selectați după principiul reprezentativității – termeni folosiți frecvent de vorbitori, a căror evoluție semantică nu este ușor previzibilă.
Argoul este definit ca o variantă a limbii prin care se marchează apartenența la un grup social restrâns și distanțarea de limba standard. Principala sa funcție este solidaritatea față de o anumită comunitate. Stăpânirea acestui limbaj, utilizarea și asumarea sa arată că un vorbitor este pregătit să intre în comunitatea respectivă. În subsidiar, argoul îndeplinește funcția de cod secret, utilizat de un număr redus de vorbitori pentru a nu fi înțeleși de cei care nu aparțin grupului; această ipostază vizează, de fapt, terminologia activităților ilegale (a consumului de droguri, a furtului etc.), care presupun utilizarea unui limbaj opac, greu de descifrat de persoanele din afară. Argoul se caracterizează prin componenta ludică și prin cea creativă, de inovație, folosind diferite jocuri de cuvinte sau procedee cognitive (metaforă, metonimie etc.).
Limbajul argotic nu este izolat, ci are numeroase legături cu alte variante ale limbii. Nucleul argoului este limbajul vorbit de lumea interlopă, din care, ulterior, tinerii preiau numeroși termeni, simțiți ca o garanție a apartenenței și a adaptării lor la „normele” unui anumit grup – gașca (bazat, expirat, fițos, cool, loser, funny, trendy etc.).
Argoul românesc este un limbaj flexibil, în continuă schimbare, preluând și „împrumutând” termeni altor limbaje. Cei mai mulți termeni argotici provin din fondul comun al limbii, „redefiniți” prin diferite schimbări semantice. Mai puțini provin din limbaje de specialitate (al șoferilor – a trage pe dreapta „a se culca”, a o călca „a accelera”, polițienesc sau juridic – penal „penibil, urât”, informatic – a da eject „a respinge”, a da ignore – „a ignora”). Diferite cuvinte considerate inițial argotice (șmecher, pilă, șpagă etc.) sunt ulterior asimilate de limbajul familiar-colocvial.
Limbajul argotic s-a format și s-a diversificat treptat, fiind valorificat și în literatură. Apariția argoului este pusă în legătură cu dezvoltarea vieții orășenești din perioada medievală, care a presupus deplasarea categoriilor sociale mai joase (cerșetori, hoți, negustori ambulanți) dintr-un loc într-altul. Prima listă de cuvinte argotice a fost întocmită de umoristul N. T. Orășanu, în 1860, în urma propriei experiențe petrecute în detenție. Termenii sunt deopotrivă cuvinte din fondul comun al limbii, recategorizați prin metaforă –, cât și împrumuturi din limba țigănească. Ultima categorie de termeni s-a dovedit mai stabilă, menținându-se până astăzi în limbajul argotic.
Lista de cuvinte adunate de N. T. Orășanu este valorificată în literatura „de mistere” de la mijlocul secolului al XIX-lea; numeroși termeni argotici apar la George Baronzi, în romanul Misterele Bucureștilor. Sporadic, astfel de termeni apar în piesele lui Vasile Alecsandri, la Ion Creangă (a se cărăbăni, a furlua, a șparli etc.) și la I. L. Caragiale (gogoși „minciuni”, tinichea „lefter” etc.). Mulți termeni considerați la momentul respectiv argotici pătrund ulterior în registrul relaxat, colocvial.
            Referirile la argou, la constituirea sa și la inventar devin mai numeroase începând cu anii 1920–1930. Termenii argotici sunt folosiți din abundență în proză, la scriitori ca Liviu Rebreanu, în nuvela Golanii, Mateiu I. Caragiale, în Craii de Curtea-Veche, G. M. Zamfirescu, în descrierea periferiei bucureștene. Primul glosar de argou îi aparține lui V. Cota – Argotul apașilor. Dicționarul limbii șmecherilor (1936).
            Raportarea la argou ca la un subiect interzis sau discreditant se produce în timpul regimului comunist. Perioadei încă permisive din anii ’60 – în care referirile la argou și folosirea termenilor corespunzători în literatură nu sunt încă îngrădite – îi urmează etapa anilor ’70-’80, în care elementele argotice sunt evitate sau folosite mult mai ezitant.
            În literatura contemporană, argoul este valorificat, în diferite forme, în scrierile câtorva autori: Dragoș Bucurenci (Realk), Ioana Bradea (Băgău), Alexandru Vakuloski (Letopizdeț) ș.a.
            Interesante sunt mijloacele de constituire a lexicului argotic – prin evoluții interne ale limbii, pornind de la fondul lexical comun, sau prin împrumuturi din alte limbi. Majoritatea termenilor folosiți argotic apar prin mecanisme cognitive ca metafora și metonimia. De exemplu, o zonă predilectă a metaforizării argotice este, așa cum precizează autoarea, cea a părților corpului: bilă, mansardă pentru „cap”, cârmă pentru „nas”, cazma, lopată pentru mână, balcoane pentru „sâni” etc. (a se vedea și dicționarul de argou on-line 123.urban.ro)
            Alți termeni sunt rezultatul unor extinderi semantice: marfă, meserie, cu sensul „foarte bun, performant”, afon, cu sensul „neștiutor”.
 
            Numeroase cuvinte se formează prin derivare. Se arată că argoul românesc manifestă preferința pentru anumite sufixe: -ar (boschetar, paltonar, șmenar, țepar etc.), -ist (blatist, tirist, plopist etc.), sufixul peioativ -giu/-angiu (bulangiu, baftangiu, pilangiu etc.), ‑eală (cafteală, ciordeală, pileală) etc. Alte creații, pătrunse în limbajul colocvial tineresc se obțin prin trunchierea cuvintelor – nașpa (din nașparliu), cas (din casetofon). De menționat sunt și formațiile răspândite prin intermediul internetului, abrevieri greu de recunoscut de cei care nu sunt folosesc acest tip de comunicare: AMR „au mai rămas”, mdr „mor de râs” etc.
            Locuțiunile din limbajul argotic sunt formate frecvent cu verbele a da, a face, a băga, a lua, a trage: a da în gât, a-și băga picioarele, a și-o lua în bot etc.
În ce privește împrumutul, argoul românesc preia termeni din limba romaní (bulan, diliu, a gini, mișto, nașparliu, a șparli, șucar etc.), turcă (baștan, belea, bairam, parai etc.), greaca modernă (paranghelie), limbi slave (a găvări, mahoarcă), engleză (gipan, loser, cu varianta luzăr etc.), mai puțin din limbi romanice (grande, solo, a se tira) etc.
Din bogata listă de cuvinte comentate, ne referim la verbul a o arde și la utilizările din ultimii ani. Termenul se folosește frecvent în locul verbelor intranzitive care desemnează activități fără o finalitate anume, discreditate sau persiflate de vorbitor, care, de fapt, se confundă cu pierderea timpului: a o arde prin cluburi, a o arde pe net etc. Destul de recente sunt construcțiile în care verbul, cu un sens foarte diluat, abstractizat, este urmat de un adverb de mod: a o arde aiurea / dubios ecologic / exclusivist / monden / megaloman / neconvențional / periculos. Modelul servește formării de noi expresii, prin folosirea de noi adverbe.

Analiza argoului românesc are drept scop sublinierea bogăției și varietății acestui limbaj. Trecerea unora dintre termeni din registrul argotic în cel familiar-colocvial este efectul folosirii relaxate a limbii, ca o reacție împotriva încorsetării normelor sociale și, probabil, a principiului că limba nu este un sistem imuabil, ci, dimpotrivă, permite numeroase devieri, variații, adaptări.

Cartea Rodicăi Zafiu surprinde prin bogăția materialului, prin analiza minuțioasă, de detaliu, prin plăcerea analizei „detectivistice”, prin inițiativă. Adresată în special cititorilor lingviști, poate fi citită cu plăcere și ușurință de orice vorbitor curios să răzbată dincolo de forma cuvintelor, indiferent de unde vin și încotro se îndreaptă ele, să le pătrundă sensul, evoluția, poveștile. 

Review de  Irina Nicula

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu